Era o zi  friguroasă când Dumnezeu a simţit  o tristeţe de copilaşi venind dinspre pământ. Privind în jos  a văzut foarte mulţi  copii trişti, care din cauza frigului stăteau lipiţi de geam şi erau supăraţi pentru că ei nu pot ieşi la joacă.

     Atunci Dumnezeu a decis să creeze ceva frumos pentru ei, ceva ce să le alunge supărarea. A creat ceva minunat care nu era nici steluţă, nici soare dar nici floare, era ceva  pe care Dumnezeu l-a numit fulg de nea. Pentru că acesta să nu fie singur i-a creat alte sute de mii de surori şi fraţi de alte forme, care de care mai interesante,  şi pe care le-a revărsat asupra pământului.

    Copiii văzând minunea, au ieşit afară să vadă ce se întâmplă. Li se păru că începură steluţele de pe cer să cadă pe pământ, totul era precum un vis desprins dintr-un basm cu zâne.

     

Tristeţea copiilor a dispărut de pe chipul lor, şi locul acesteia fusese ocupat de zâmbetul inocent cu care copilaşii ne încântă mereu.

             La un moment dat o fetiţă pe nume Maria a început să adune cât mai mulţi fulgușori de nea şi și-a zis:

 “ – Vai! Am să îi duc mamei în casă să-i vadă şi ea!”

Dar de cum intrase în casă observă că aceștia începură să dispară. Atunci s-a întristat tare şi i-a povestit mamei sale, cele întâmplate, dar mama cu chip de înger şi cu o blândeţe  precum doar mamele o au, a luat-o în brațe. I-a explicat fetiţei faptul că fulgușorul de nea este un dar de la Dumnezeu, care o să fie trimis pe pământ copiilor în fiecare iarnă, pentru ca ei să poată să iasă şi pe timp de frig din casă să se joace cu ei !

       Fetiţa, mirată de cele auzite, îşi strânse mama în braţe şi fugi afară pentru ca să se joace cu noii ei prieteni,   fulgușorii de nea.